Straniul caz al omului onest in tara coruptilor

Scris de Claudia Cristescu | Publicat in 26.07.2014 12:50 | Publicat in OPINII | Tipareste pagina

Romania pierde anual peste 52 de miliarde € din trei motive: evaziune fiscala, coruptie si licitatii trucate, o cifra uriasa daca o raportam la PIB.
Grav este ca, in loc sa scada, an de an Romania se confrunta cu cresteri ale activitatilor subterane.
Statisticile Comisiei Europene ne plaseaza pe locul 2 in Europa la evaziune fiscala (cu o cifra de 40 mld €),

Curtea de Conturi Romaniei a stabilit prejudiciul generat de achizitiile publice ilegale la 12 mld €, iar potrivit Barometrului Global al Coruptiei, realizat de Transparency International, cel putin unuia din 4 romani i s-a cerut mita pentru a putea avea acces la servicii publice sau institutii.
Atata vreme cat coruptia este sistemica si recurenta in fiecare sector de activitate, nu mai putem vorbi despre o natiune corupta, ci despre o democratie devianta ce sufera de o boala ce devoreaza zeci de miliarde de euro.
O patologie degenerativa care a atins dimensiuni ingrijoratoare si o difuziune capilara, implicand tot mai multe categorii si contexte profesionale.
Adanc inradacinata in tesutul social, saraceste natiunea precum un parazit si anuleaza meritocratia competitiva.
Acesta este “sistemul gelatinos” (sintagma brevetata de magistratura din Firenze) al clicilor moderne: o complicata retea de ilegalitate - alimentata cu fonduri negre si prin paradisuri fiscale - ce se rafineaza odata cu trecerea timpului gratie confuziunii puterilor care, intr-un stat de drept, ar trebui sa fie separate: economic, politic, judecatoresc.
Mecanismele sistemului gelatinos ma trimit cu gandul la ceea ce teoria politica antica hindusa numeste “Varnasamkara”, adica suprapunerea Functiilor Sociale (Varna) ca origine a degenerarii sociale si civile.

Analiza societatii se face in termeni de echilibru dinamic si conflictual al celor patru Forte Sociale, anume: varna politico-militara (Razboinicii, ksatriya in sanscrita), varna intelectual-sacerdotala detinatoare a intelepciunii traditionale si care furnizeaza modelele etatice ideale de guvernare a societatii (Inteleptii, brahmana), varna producatorilor de bunuri si bogatii (Comerciantii, vaizya), varna muncitorilor (zudra).
Cerinta centrala este de a pastra separatia dintre cele patru Varna, astfel incat fiecare sa isi poata indeplini propria functie (inclusiv cea de mediere a conflictelor dintre celelalte Varne) fara a risca sa se transforme intr-un “sistem gelatinos” in care se suprapun personaje si grupuri de interese din diverse sfere societale formand “clici” ce actioneaza - adesea cu impunitate - impotriva interesului colectiv (Dharma).
Desi a devenit oarecum redundant sa elaborezi opinii despre coruptie, am ales sa o fac mai mult ca pretext pentru publicarea textului de la finalul acestui editorial, respectiv ca urmare a doua stiri aparute acum cateva zile: (1) declaratiile unor proaspeti studenti la Medicina, viitori medici, care – pe principiul “rechinii se nasc inotand” - recunosteau ca ar lua spaga cu zambetul pe buze, (2) motivatia invocata de aparatorul lui Adrian Nastase in fundamentarea solicitarii de eliberare conditionata: succesul reeducarii premierului condamnat pentru santaj si luare de mita, demonstrat de stufoasele lecturi carcerale si de cele doua carti scrise in doar 6 luni!
O reala reeducare a lui Nastase (si a celor ca el care continua sa tuteleze “sistemul gelatinos”) nu se va produce cu lecturi simandicoase despre diplomatie promovate pe social mediile domniei sale, ci poate incepe prin asumarea unei parabole – simpla ca forma, dar densa in semnificatii - publicata de Italo Calvino in ziarul La Repubblica din 15 martie 1980: Apologo sull’onestà nel paese dei corrotti (trad. “Fabula onestitatii in tara coruptilor”).
Fara moralism, dar cu luciditate si ironie, Italo Calvino descrie o societate in care o constelatie de puteri si interese isi fondeaza averea pe banul public, in vreme ce oamenii onesti – deveniti o categorie marginala si ghetoizata (o “contrasocietate”) – sunt cei ce platesc consecintele, fiind incapabili sa se insereze in sistemul parazitar.
Orice comentariu este surperflu, textul vorbeste de la sine.
Ma limitez la a conchide ca practicarea onestitatii incepe cu lucruri simple, banale chiar, precum respectarea randului la coada de la ghiseu, platirea taxelor, meritarea remuneratiei.
Paolo Borsellino, celebrul magistrat italian asasinat de Cosa Nostra, obisnuia sa spuna: “la finele fiecarei luni, cand primesc salariul, imi fac un examen de constiinta si ma intreb daca am facut totul ca sa-l merit”.
Vocatia probitatii comporta, adesea, un pret. Etica datoriei poate “costa scump”, spunea magistratul, pentru ca nu poti iesi din mizeria materiala a lumii fara sa te murdaresti.
In vremurile acestea bolnave pe care le traim, cel ce decide sa-si puna virtutea si integritatea morala in servicul societatii, fie este naiv, fie ajunge pana la urma sa actioneze in contrast cu propria constiinta.
Cu toate acestea, o “contra-societate a onestilor” va exista intotdeauna. Iar la aceasta va putea adera oricine, in orice moment. [Italo Calvino, “Apologo sull’onestà nel paese dei corrotti”, La Repubblica 15.03.1980]

A fost o data ca niciodata o tara in care domnea ilicitul.
Nu ca ar fi lipsit legile sau ca sistemul politic nu s-ar fi bazat pe principii pe care toti afirmau ca le respecta.

Insa acest sistem, articulat pe un numar mare de centre de putere, avea nevoie de resurse financiare imense care se puteau obtine doar ilicit, adica cerandu-le celor care aveau, in schimbul unor favori ilicite.
Desigur ca, cei care avea capacitatea de a oferi bani in schimbul unor favoruri, obtinusera la randul lor acei bani prin favoruri anterioare, via unor mecanisme similare.
Astfel ca, functiona un sistem economic circular si nelipsit de o forma interna de armonie.                                        

In finantarea functionarii lor ilicite, centrele de putere nu aveau niciun simt al vinei, deoarece – in virtutea propriei morale interne de functionare – orice se facea in interesul grupului, era considerat legal; ba chiar binemeritat, atata vreme cat fiecare grup identifica propria putere cu binele comun; ilegalitatea formala, asadar, nu excludea o superioara legalitate substantiala.
Este adevarat ca in fiecare tranzactie ilegala in favoarea entitatii colective exista obiceiul ca o cota parte sa ramana in mainile unor indivizi singulari, ca forma de recompensa pentru contributia indispensabila a acelora: asadar, ilicitul care, potrivit moralei interne a grupului, era legal, atragea uneori dupa sine o suita de consecinte ilicite sub aspectul moralei de grup.
Totusi, individul care isi pastra o parte din castig in interes personal si, deci, in detrimentul interesului colectiv al grupului, era mereu convins de faptul ca gestul sau contribuie la perpetuarea mecanismului ilicit si, deci, implicit la perpetuarea resurselor colective ale grupului.                        

Aceasta tara dispunea, in acelasi timp, si de un generos buget oficial alimentat prin impozitele aplicate oricarei activitati legal derulate.
Pentru ca nimeni nu era dispus sa-si finanteze din propriul buget afacerile ori sa dea faliment, finantele publice serveau tocmai integrarii legale - in numele binelui comun - a deficitelor generate de activitatile economice derulate, in numele aceluiasi bine comun al grupului, pe cai ilicite.                        

Colectarea impozitelor, care in alte epoci si civilizatii era prezentata ca o datorie civica, in aceasta tara se transforma intr-un act de forta din partea statului, act de forta caruia majoritatea contribuabililor i se supunea pentru a evita probleme majore (nicidecum pentru a elimina senzatia neplacuta a unei complicitati pasive cu abuzurile administratiei publice) si pentru a se bucura, la randul lor, de privilegiul derularii unor activitati ilicite scutite de orice forma de impozitare.    

Ocazional, atunci cand te asteptai mai putin, cate un tribunal decidea sa aplice legea, provocand mici “cutremure” in centrele de putere şi chiar arestari de persoane care pana atunci avusesera toate motivele sa se considere impunibili.
In asemenea cazuri, sentimentul dominant - mai degraba decat satisfactia de impunere a actului de justiţie - era acela al suspectarii unei reglari de conturi intre doua centre de putere. Astfel ca devenise dificil sa se determine daca legile erau utilizabile doar ca arme tactice şi strategice in luptele intestine dintre interesele ilicite, sau daca instanţele de judecata urmareau sa se legitimize ele insele drept centre de putere si de interese ilicite ca toate celalalte structuri.    

Desigur ca o asemenea situatie era propice inclusiv gruparilor infractionale de tip traditional care, prin rapiri de persoane in scop de rascumparare si devalizarea bancilor (sau alte nenumarate activitati ilegale mai modeste), se inserau ca elemente imprevizibile in fluxul miliardelor, deturnandu-le catre zone economice subterane de unde reapareau sub o varietate de alte forme de finantare licita sau ilicita.                                    
In opozitie cu statul, castigau teren organizatii extremiste anti-sistem care, folosind de fapt aceleasi metode de finantare ilegala - dublate insa de utilizarea violentei simbolice si a populismelor – se propuneau drept unica alternativa viabila la sistem.
Insa unicul lor efect asupra sistemului existent era acela de a-l intari pana la a deveni indispensabil confirmand convingerea ca sistemul existent ramane, de fapt, cea mai viabila varianta si ca nu trebuie schimbat nimic.    
In felul acesta, toate formele de ilicit – de la cele disimulate la cele mai feroce – erau sudate intr-un sistem ce dispunea de propria stabilitate si coerenta si in care multe persoane putea gasi avantaje practice fara a-si pierde avantajul moral de a se simti cu constiinta curata (avand in vedere ca faceau ceea ce fac toti).
S-ar fi putut, deci, considera unanim fericiti locuitorii acelei tari, daca nu ar fi existat, totusi, o categorie minoritara de cetateni careia nu se stia ce rol sa i se atribuie: cei onesti.                                             
Acestia nu erau cinstiti dintr-un motiv anume (din moralitate, patriotism sau religiozitate), ci erau onesti dintr-o obisnuinta mentala, conditionare caracteriala sau tic nervos.
Pe scurt, nu puteau face nimic sa se schimbe, atata timp cat lucrurile pe care ei le apreciau nu erau in mod direct valorificabile pecunear si atata timp cat gandirea lor functiona in baza unor vechi mecanisme ce relationau castigul financiar cu munca,  cu meritocratia, cu satisfactia personala ca rezultat al satisfactiei colective.
In aceasta tara in care majoritatea oamenilor nu avea probleme de constiinta, cei onesti erau singurii care aveau scrupule si care se intrebau mereu daca fac ceea ce trebuie.
Puterea politica sau financiara nu o gaseau suficient de interesanta pentru a si-o dori; nu isi faceau iluzii ca in alte tari ar fi mai putina coruptie (poate doar ca era mai bine ascunsa); nu sperau intr-o societate mai buna pentru ca stiau ca raul este intotdeauna mai probabil sa se intample decat binele.       

Si atunci, ar fi trebuit sa se resemneze cu disparitia? Nu.
Consolarea lor era aceea de a se gandi ca, asa cum la marginea tuturor societatilor de-a lungul mileniilor s-a perpetuat mereu o contrasocietate a persoanelor rau-famate (hoti, criminali, falsificatori, escroci), o contrasocietate care nu a avut niciodata pretentia de a deveni societatea majoritara, ci doar aceea de a supravietui la marginea societatii dominante si de a-si afirma propriul modus vivendi in contrast cu principiile consacrate, lasand astfel impresia unei libertati si vitalitati, tot asa  “contrasocietatea celor onesti” poate ca ar fi reusit sa persiste secole de aici inainte, la marginea societatii corupte dominante, fara vreo alta pretentie decat aceea de a-si trai propria diversitate, de a se simti alienate de restul si poate ca, in acest fel, ar fi ajuns sa insemne ceva esential pentru toti, sa devina imaginea a ceva ce cuvintele nu mai pot exprima, a ceva ce inca nu a fost spus, a ceva ce inca nu stim ce este.