Interviu imaginar cu Ana Pauker

Scris de Daniela Ratiu | Publicat in 17.03.2015 13:29 | Publicat in OPINII | Tipareste pagina

-(Acest articol este un exerciţiu de imaginaţie)-

Primul plan. Despre trecut ştim ceea ce istoria fie a consemnat/pastrat/inventariat ori ceea ce istoricii au interpretat/interpreteaza. Timpul aşterne praful peste faptele istorice, oameni, evenimente, epoci. Şi nu doar praful aşternut peste liniaritatea istoriei, ci şi peste acel Zeitgeist. Ca şi cum epocile s-ar indeparta, zgomotele pierd din intensitate: voci, discursuri, declaraţii, razboaie, atentate, orori, exuberanţe, excese, victorii şi abdicari, epurari şi asasinate. Faptele,dar şi oamenii lasa urme. Timpul mai face ceva, in curgerea lui calma, inexorabila. Estompeaza tensiunile,  permite ”reapropieri” in incercarea de a inţelege, de a filtra tot ce s-a intamplat, de a alege ceea ce intr-adevar a avut loc de ceea ce e balast, fabricat. Devenirea. Dar mai important ar fi sa inţelegi mecanismul/procesul prin care unele lucruri s-au intamplat intr-un anumit fel şi nu in altul, sa inţelegi care a fost punctul de inflexiune al unei perioade istorice, sau in biografia unui personaj istoric, cum a devenit intr-un anumit fel şi nu intr-altul. Contextul sau opţiunea pentru o direcţie sau alta au facut ca istoria sa parcurga un anumit traseu şi nu altul.Sa explorezi.

Ştii o gramada de clişee despre ea, Ana Pauker. In epoca, propaganda comunista a construit cu grija, constant, imaginea ”diabolica” a unei Anei Pauker, ”duşman al poporului”, ”deviaţionista de dreapta”, membru important al ”facţiunii Pauker”. Propaganda avea nevoie de ”ţapul ispaşitor” ca forma de decongestionare a tensiunii colective, iar in epoca se adunasera multe frustrari, tensiune sociala. Frustrarile colective au nevoie de ţinte. ”Jidanul”, ”strainul”, ”duşmanul poporului”.  Documentele scoase la lumina dupa Decembrie 1989 din arhive recompun traseul unui personaj de la idealismul de inceput al anilor 1900 pana la luptele intestine din cadrul partidului comunist in anii de dinaintea epurarii ei in 1952, arestarea, domiciliul forţat, epurarea şi moartea ei in 1960. Cum a redesenat biografia ei Marea Teroare careia a cazut victima Marcel Pauker, iar ea a fost o supravieţuitoare, ”salvata” mai apoi de moartea lui Stalin in 1953. Cum şi-a reconfigurat ea viaţa de partid in aceste condiţii, cum şi-a pus la punct mecanismul de supravieţuire/de aparare in condiţiile in care, incepand cu anii 30, supravieţuirea evreilor in mişcarea comunista era o chestiune de noroc personal intr-un climat de teroare, delaţiune  generala, o adevarata isterie a supravieţuirii şi a luptei pentru putere la orice nivel. In mecanismul supravieţuirii Anei Pauker, o maşinarie complicata, erau amestecate frica, teroarea, apetitul insaţiabil pentru putere, complicata broderie a relaţiilor de partid, tensiunile dintre diversele facţiuni, centrele de putere, un instinct puternic de supravieţuire intr-o lume fanatizata in care violenţa şi moartea erau constante ale vieţii de zi cu zi, instrumente de supravieţuire. A trai in afara mişcarii era de neconceput, era moarte sigura.  Moartea, dar şi violenţa,  nu era un fapt excepţional, ci un fapt banal. Conştiinţa morala era suspendata. Condiţionarea mentala era extrem de puternica, reflexele de comportament erau raspunsuri automate. Primul razboi mondial, apoi cel de-al doilea au lasat urme adanci, violenţa era un fapt comun, un mod de a trai, un mijloc de a schimba o realitate cu o alta, de a reconfigura. Comunismul a perfecţionat  scenarii de inginerie sociala, aplicate brutal, in masa. Ideologia comunista promova violenţa drept mijlocul necesar de a ajunge la putere. Astfel ca a judeca ceea ce s-a intamplat cu masurile epocii de azi e neproductiv.

Daca ai curiozitatea de a urmari un personaj precum Ana Pauker ordonezi şi clarifici ceea ce credeai ca ştii despre ea, cel puţin atat cat ai nevoie pentru a inţelege la nivel personal istoria lumii in care vieţuieşti. Unul dintre multele clişeele  in legatura cu ea este acela ca ”şi-a denunţat soţul, pe Marcel Pauker”. Daca citeşti indeajuns afli ca ”acuzaţia” face parte din programul de demonizare a unui personaj de catre duşmanii ei politici, candva camarazii ei de lupta. Intre 1935 – 1941, Ana Pauker era in inchisoare.  Marcel Pauker,etichetat deja drept un ”deviaţionist” şi un ”troţkist”, e chemat la Moscova in 1937 şi arestat. E demascat drept duşman al poporului, iar in 1938 va sfarşi in Gulag. Celula de partid din inchisoarea unde se afla Ana Pauker ii cere acesteia sa se dezica de el. Arhivele pastreaza o declaraţie a ei prin care aceasta afirma ca nu inţelegea care ar fi raul facut de Marcel Pauker partidului. E interesant felul in care aceasta declaraţie, deşi nu a fost facuta publica la momentul respectiv, ”transparenţa” fiind de neconceput pentru comunişti, propaganda a facut din acea formalitate un capat de acuzare. E doar un unghi de abordare din multitudinea de posibilitaţi de analiza/de inţelegere/de cunoaştere.

Planul al doilea, al imaginarului. Reflexul jurnalistic/scriitoricesc te duce cu gandul la un interviu pe care i l-ai fi putut lua Anei Pauker şi cum s-ar fi desfaşurat, ce intrebari s-ar fi putut pune.  In ce condiţii ar fi putut avea loc acest interviu? Contextul imaginat ar fi acela ca, dupa epurarea ei, eliberarea din arest, Ana Pauker paraseşte clandestin Romania, sa zicem in 1954. Paris. E plauzibil pentru ca a fost alaturi de prietenii ei comunişti in anii 30, implicata in eforturile de construcţie a mişcarii comuniste. Cu toate astea, nu ar fi avut nici un rost sa ramana intr-un Paris de stanga cu puternice legaturi cu URSS, inca orb la nebunia lui Stalin, dar puternic ataşat de visul sovietic, ea o fugara, considerata drept o ”stalinista” infocata  – un demers care ar fi fost socotit o tradare, o sfidare. Franţa era in plina perioada de seducţie comunista. Ganditorii liberali, minoritari, precum Raymond Aron in ”Opiul intelectualilor”  in1955denunţa hipnoza exercitata de mitul revoluţiei marxiste, un mit irezistibil pentru intelighenţia occidentala.Exerciţiul de imaginaţie merge mai departe, iar evreica Ana Pauker ajunge in New York anilor 50, sa spunem in 1956. Cu trei ani in urma ajungerii ei acolo, in 1953, soţii Rosenberg sunt executaţi, condamnaţi la moarte pentru spionaj in favoarea URSS. Moscova dezlanţuie propaganda impotriva Americii, ”Atenţie, America a turbat!”, titreaza Liberation in 1953.In 1956, Raportul lui Hruşciov la Moscova denunţa cultul personalitaţii lui Stalin şi excesele acestuia: epurari, teroare, asasinate. Pentru Ana Pauker, Marea Teroare se reduce la o singura victima: Marcel Pauker. Pentru intelectualii francezi de stanga, Raportul lui Hruşciov a fost un şoc, iar mulţi, printre care şi prietenii francezi ai Anei Pauker, nu l-au acceptat, denunţandu-l. Ungaria lui 1956, revolta impotriva ruşilor, statuia lui Stalin este data jos de manifestanţi, Miliţia trage in protestatari, revolta acestora e inecata in sange. Tancurile sovietice intra in Ungaria. La Paris, Sartre anunţa ruptura sa de Partidul Comunist in 1956. Peste Ocean, New York-ul acelor ani, America acelor ani, era inca prada isteriei anti-comuniste, chiar daca ecourile demersurilor senatorului McCarthy cu ale lui liste negre cu spioni sovietici işi mai pierduse din intensitate. In mediul universitar seducţia mitului experimentului sovietic de propaganda era inca destul de puternic.  Era o lume obosita dupa doua razboaie mondiale copleşitoare, o lume in care idealismul era singurul motor cu combustie interna pentru a merge mai departe.  O Ana Pauker in New York-ul anilor 50 putea fi un personaj retras, evitand afilierile, puternic afectata de experienţa de acasa, negasindu-şi locul.  De la fereastra ipoteticului ei apartament new-yorkez, America arata prea frivola, superficiala şi zgomotoasa pentru comunista care, alaturi de Marcel Pauker, a vrut sa schimbe lumea.

”Sa te indoieşti de comunism este Marea Tradare”

R: Buna ziua, doamna Pauker. Va mulţumesc ca m-aţi primit in cele din urma.

Ana Pauker: V-am primit pentru ca aţi insistat atat de mult incat vreau sa scap de aceasta posibilitate de a mai auzi, a cata oara?!, ca vreţi sa imi luaţi un interviu.  In plus, aţi venit pe filiera evreiasca, macar atat sa fac şi eu. Telefonul insa imi creeaza o senzaţie de alarma aeriana, aşa ca cel puţin nu o sa ma mai sunaţi. Va previn ca oricum nu am nimic spectaculos de spus. Daca va imaginaţi ca am sa spun vreun cuvant urat despre Partid, va inşelaţi amarnic. Eu am greşit, nu Partidul!

R: Cred ca sunteţi prea dura cu dumneavoastra, prea exigenta.  In schimb, Partidul va acuza ca sunteţi o tradatoare pentru ca aţi parasit Romania?

Ana Pauker: Sunt orice, dar nu tradatoare!Tradarea din partea mea ar fi daca m-aş apuca sa aştern pe hartie toata viaţa mea comunista. Sunt o groaza de editori americani care imi transmit ca ma pot imbogaţi scriind o carte despre tot ce am trait la Bucureşti, Moscova, Paris, prin puşcarii şi la putere. Bunul meu tovaraş avocatul Olteanu  mi-a adus inainte de a pleca un caiet şi mi-a spus ca poate ar trebui sa imi aştern gandurile, experienţele, totul pe hartie pentru ca, zicea el, consemnarea Istoriei e necesara, se recompune din detalii. Eu i-am spus ca niciodata, dar niciodata!, nu voi scrie nimic. Biografiile noastre personale palesc in raport cu necesitatea istorica a vremurilor, iar eforturile unora de a profita de pe urma Istoriei sunt ridicole. Sa te indoieşti de comunism este Marea Tradare!

R:  Şi totuşi in ceea ce denumim Marea Teroare v-aţi pierdut soţul, pe Marcel Pauker.

Ana Pauker:  Ce suntem noi in raport cu Partidul?! Nişte frunze-n vant. N-am ce sa spun mai mult, iar despre Marcel nu vreau sa discut cu nimeni nimic. Nu e nimic de spus sau de adaugat.

R: Unul dintre fruntaşii comunişti, Lucreţiu Patraşcanu, pe care l-aţi cunoscut, a fost asasinat de comunişti, de tovaraşii lui, impuşcat in cap. Care e justificarea asasinarii foştilor camarazi?

Ana Pauker: Nu poţi fi individualist cand Istoria reclama loialitatea ta totala. Repet, existenţele noastre nu valoreaza nimic in raport cu necesitatea istorica.

R: Colectivizarea a facut multe victime, fie ca vorbim despre Romania sau de orice alta ţara dincolo de Cortina de Fier. Care este diferenţa dintre crimele in masa comise de Hitler, exterminarea a milioane de evrei, şi crimele in masa comise de Stalin, daca amintim doar de Marea Foamete din Ucraina anilor 30, dar şi de victimele din Romania. Instaurarea comunismului poate justifica orice crima?

Ana Pauker:  Nu sunt de acord cu analogia pe care o faceţi, e deplasata. Asta este propaganda anticomunista şi sunt imuna la astfel de propaganda. Nu uitaţi cu cine staţi de vorba, totuşi! Eu nu am ucis pe nimeni, sa fie clar!

R: In contextul la care ne referim, Crima e abstracta şi fara sentimentul de vina daca e facuta dand un simplu ordin, intermediat, fara a te manji personal cu sange. Ea pare ca nu exista şi ca nu e o decizie a d-voastra spre exemplu, a lui Stalin, ca tot am vorbit de el, sau Hitler. Şi cu toate acestea moartea acelor milioane de victime, ale lui Hitler, ale lui Stalin,  nu e abstracta. Aceştia au fost omoraţi fara a comite vreo infracţiune pedepsita cu moartea. Ale cui sunt aceste victime? Cine raspunde pentru ele? Procesul de la Nurnberg a fost doar un singur proces. Cine plateşte pentru victimele comunismului?

Ana Pauker:  Aţi intrecut masura! Refuz sa mai raspund la orice intrebare. Acuzaţiile d-voastra sunt nefondate. Nu exista nici un ordin prin care eu sa fi aprobat moartea unui om. Colectivizarea a fost un proces necesar intr-o ţara subdezvoltata. Eu nu raspund pentru faptele nimanui. Va rog sa plecaţi. Interviul a luat sfarşit.

R: Inainte de a pleca aş dori sa va intreb daca ştiţi ce se petrece acum in Romania, dar şi in Ungaria? Şi nu doar ca au ieşit studenţii in semn de solidaritate cu Ungaria, dar in Romania sunt scoşi oamenii din case. Le sunt confiscate casele, proprietatea lor, agoniseala de-o viaţa.

Ana Pauker. Proprietatea este a poporului. Va rog, v-am spus ca nu mai am nimic de declarat.

R: Ungaria e in strada, au intrat tancurile ruseşti. In Romania sunt manifestaţii studenţeşti.

Ana Pauker: Nu am ce sa discut  eu despre bandele de terorişti. Contrarevoluţia nu va izbandi e tot ce pot sa va spun! Teroarea fascisto-horthysta va fi inabuşita. Revoluţia va invinge!

R: Nu inţeleg. Aţi ramas fara nimic, fara ţara, fara familie, şi sunteţi tot comunista.

Ana Pauker: Proletariatul nu are patrie! La revedere!